A venit Mosul

Am telefon mobil de multi ani. Ei, şi? Oricum nu mă sună nimeni. Pot oricând sa-l uit acasă sau la serviciu că oricum nu pierd nimic important.

Nu am mai pus CV la nicio firmă pentru angajare pentru că m-am gândit că oricum nu am cu cine să-mi las fetiţa în permanenţă. Care-i legătura între toate astea? Hehehe! Şi să nu crezi în Moş Crăciun! Încă una fără legătură? Ei bine…

Azi dimineaţă sună telefonul. Ştiţi ce frumos sună telefonul meu?! Nici eu nu am ştiut. Mă uit la el cu ochii holbaţi, mă uit la soţul meu şi văd că nu el mă sună .  Era secretara de la societatea la care lucrez şi îmi spune că s-a chinuit o jumătate de zi să facă rost de numărul meu de telefon şi că ar fi bine să vin la firmă pentru că şefa de serviciu  Resurse Umane vrea să vorbească cu mine şi că tot respectiva doamnă a cerut numărul meu de telefon. Am simţit deodată importanţa mea şi a telefonului meu. Eram vedete chiar şi pentru o jumătate de zi. Îmi şi imaginam cum se străduiau ei să afle numărul meu de telefon sau măcar vreo prietenă de-a mea care sigur ar fi ştiut unde să mă sune. Dar ia prietena de unde nu-i! “Ştiu eu că avea ea o prietenă, mai demult, dar nu ştiu care era.” spune o colegă-vecina. He-he!

Când aud de ce sunt chemată la firmă inima începe să-şi accelereze ritmul. ‘Yes! E de bine’, îmi zic, ‘ştiu sigur!’ Nu ajung să mă bucur prea mult timp că din nou aud telefonul. ‘Ce-o fi uitat?’ mă întreb. Dar era altcineva, o cunoştinţă mai veche pe care nu am mai văzut-o de peste 2 ani şi cu care doar ma salutam. Deh, era persoană importantă în firmă şi nu-mi permiteam să-o deranjez. Mă întreabă dacă-mi aduc aminte de el şi îmi spune că a auzit că-mi caut serviciu şi dacă sunt interesată să vin la firma lui să vorbim. Suna excelent ceea ce-mi prezenta el ca fiind viitorul meu post, adică era exact ce-mi doream şi în plus m-a asigurat că salariu va fi mult mai mare decăt cel ce-l primesc momentan. I-am spus că mai sunt solicitată intr-un loc şi am stabilit o altă zi de întâlnire.

Nu ştiu ce să zic! Să fie o coincidenţă? Hm! Sau pentru că tot m-a cuprins spiritul Crăciunului, Moş Crăciun incepe să-mi aducă daruri? Eu cred că Moşul e de vină.

Moş Crăciun cu barbă albă sau neagră sau fără barbă, cu ochelari sau fără ochelari, tânăr sau bătrân, MULŢUMESC! Moşule, dar mai e mult până la Crăciun, să mai vii!

Vreau sa fiu bolnava de singuratate!?

Cum pot explica familiei că-mi place să fiu singură? Cum să înţeleagă ei asta? Am momentele mele, destul de dese, în care îmi doresc să nu am pe nimeni lângă mine şi în care să mă desfăt cu tăcerea din jurul meu fără să fiu nevoită să explic cuiva de ce fac asta, fără să mă simt vinovată că îndrăznesc să-mi doresc aşa ceva. Unii spun că singurătatea e o boală, şi am pe cineva în familie care se vaită de acest lucru, pentru care singurătatea este un coşmar. Poate ar fi şi pentru mine dacă aş avea parte de ea pe termen lung.

Potrivit unui studiu făcut de cercetători s-a dovedit că sentimentul de singurătate ar putea reflecta un răspuns emoţional innăscut la un anumit stimul asupra căruia individul nu are control sau are foarte puţin. Vroiam să mă revolt şi să strig în gura mare că eu o posed pe ea, nu invers, dar îmi vin în minte fragmente din copilărie de unde cred că mi se trage nevoia de singurătate. Familie numeroasă, zgomotoasa, situaţie familiară defavorizată din mai multe puncte de vedere, traume psihice prea mari pentru un copil şi prin urmare timiditate cu carul şi lipsa priceperii de a comunica şi de a lega chiar şi doar relaţii de colegialitate; ce să mai zic de cele de prietenie! În puţinele momente de linişte din casă, preferam să nu ies la joacă şi să-mi iau o carte, să mă închid în cameră şi să fiu doar eu cu lumea fantastică din imaginaţia mea; de fapt a cărţii că eu, ştiţi deja, nu am imaginaţie.

Oare chiar e o boala singurătatea? Pfuuu, după ce am scris toate cele de mai sus îmi vine să cred că aşa e. Aceiaşi cercetători afirmă că singurătatea afectează respectul de sine, starea psihică şi chiar furia. Cred că aşa este, dar mai cred că depinde şi de felul individului de a fi. Pe termen lung singurătatea chiar te transformă. Văd asta la acel cineva din familie şi nu-mi place deloc omul individualist în care s-a transformat.

Şi finalul concluziei cercetătorilor, ce m-a uimit peste măsură, este că singurătatea este EREDITARĂ. Păi, atunci chiar este o boala!

Înseamnă că nu-s sănătoasă la minte! VREAU SĂ FIU BOLNAVĂ!?
25.10.07 06:48:35

Bine, du-te!

Privesc fix inainte si vederea mi se incetoseaza. O vad totusi micsorandu-se, dandu-mi impresia ca se departeaza. Sa o strig sa ramana cu mine sau sa o las in lumea ei? Sa raman iar singura si pierduta in spatiul infinit? Ma straduiesc sa o retin sau doar mi se pare? Bine, du-te! Am si eu lumea mea. Acolo voi fi pentru urmatoarele sase ore. Ne vedem maine, cruda ce esti!

P.S. Nu va fie teama, sunt bine. Privirea mi se incetoseaza de somn, iar Ea e doar imaginea. Noapte buna!