Ganduri razlete

De câteva zile am o lipsă de energie tare urâtă şi nu numai; şi nemulţumire, lipsă de putere, şi lipsă de creier. Am motive să fiu multumită, chiar bucuroasă, dar nu am putere pentru asta. Nu-mi pot explica de ce.
Foarte, foarte important! Mi-am schimbat serviciul. Ştiţi cât îmi era de nesuferit fostul serviciu şi cât de urât îmi era să merg acolo! Mă măcina precum macină cariile lemnul. M-am desprins la timp să nu putrezesc. Nu ştiu ce am făcut aşa de bine să merit avantajul ăsta. Noul loc de muncă este exact ceea ce-mi doream, este locul unde oamenii au bun simţ, sunt prietenoşi, fiecare ştie ce are de făcut şi nu se dau înapoi de la a îndeplini alte sarcini. Sunt doar o mână de oameni şi-mi place asta pentru ca dă impresia de oarecare intimitate.
Îngerul meu păzitor e cel mai bun înger din lume. E clar că mă iubeşte foarte mult şi că are grijă de mine în fiecare clipă, chiar dacă uneori nu-mi dau seama. Ştiu sigur că aş fi putut face o greşeala în fiecare clipă, dar el a vegheat asupra mea şi atunci când am fost pe punctul de a o da în bară, mi-a îndreptat atenţia spre altceva. Asta este metoda cea mai des întâlnită de a mă opri din a spune sau face ceva necuviincios. Îmi redirecţionează interesul  iar când revin la fosta preocupare îmi dau seama ca nu era tocmai metoda potrivită de a aborda lucrurile. Acum, din nou a avut grija de mine. A ştiut exact ce-mi doream, a ştiut şi ce nu-mi plăcea şi a făcut în aşa fel încât să-mi fie bine, fără efort din partea mea. Nu am mişcat niciun deget pentru a primi ce am vrut. Mulţumesc, îngeraş!
Am avut o perioadă în viaţa mea, câţiva ani, nu mai ştiu exact câţi, în care mă plictiseam de prea mult bine. Mă simţeam extraordinar din absolut toate punctele de vedere. Eram tânără, sănătoasă, mă înţelegeam cu soţul meu extrem de bine, la serviciu îmi era bine, aveam prieteni, deci viaţa trecea pe lângă mine fără să mă afecteze într-un fel. Ţin minte că i-am spus unei prietene, atunci, că mi-e dor să mă cert cu soţul ptr. că nu am mai făcut-o de câţiva ani. Fără exagerare. Chiar aşa era; trecuseră ani de zile de când nu mă mai certasem cu soţul meu. Ei, nu ştiu cât timp a mai durat starea asta de beatitudine, dar cert e că lucrurile s-au schimbat de atunci şi de câţiva ani  mereu este  ceva care să-mi umbrească liniştea deplină. Când mi-a mers bine la serviciu şi m-am înţeles bine cu şefa mea, am avut probleme acasă, când a fost bine acasă, au început problemele la serviciu, acum, din nou s-au inversat lucrurile. Oare de ce? De ce nu poate fi bine ca în anii aceia? De ce trebuie să fie mereu ceva care să nu-mi dea liniştea deplină? Ştiţi de ce? Aveţi vreo explicaţie, mă puteţi lămuri? Oare am spart vreo oglindă şi trebuie să suport şapte ani de ghinion? Dar nu, că au trecut mai mult de şapte ani de când se întâmplă asta. Sau am spart două oglinzi?