În drum spre liceu trebuia să trec prin cimitir apoi să traversez pasarela ca să ajung într-un loc plin de beţivi şi pierde vară. De acolo luam tramvaiul şi mă rupeam de aspectul de ghetou. Ei, la colţ de cimitir, aşezat într-o mică intersecţie ca să vadă cât mai multă lume, era un individ îmbrăcat într-un palton lung kaki. De câte ori trecea pe acolo vreun gen feminin, individul îşi desfăcea paltonul şi-şi arăta făloşenia-sau ce-o fi fost, că nu am văzut-o niciodată. La început mi-a fost teamă de el, mai ales că era un loc puţin circulat şi trebuia să trec şi prin pustiul cimitirului, dar cu timpul am văzut că era paşnic şi am ajuns să-l ignor. Tot în cimitirul ăla am învăţat să fumez. Mai ţii minte, Vivi? Tu m-ai învăţat să fumez. Mi-ai spus cum să trag fumul în piept şi să nu mă sperii că la început mă voi îneca, dar nu o să mi se întâmple nimic rău şi mă voi obişnui. Când vroiam să fim singure, departe de ochii şi urechile lumii, veneam în cimitir, ne aşezam pe lespezi, ne aprindeam câte o ţigară şi ne împărtăşeam secretele. oare de ce locul ăla ne obliga să ne spunem toate secretele? Nu vorbeam banalităţi ci doar despre întâmplări importante din lumea noastră.
Îmi aduc aminte că eu eram răutăcioasă. Ştiu că nu am fost o prietenă prea bună şi adevărul este că nici în ziua de azi nu sunt pentru că sunt prea individualistă. Ăsta este unul din marele mele defecte, dar tu mă accepţi de 21 de ani aşa cum sunt. O viaţă de om!
Am deviat cu 180 de grade de la subiect.
Acum, după atâţia ani de când am terminat liceul, am ajuns să circul din nou prin zona aia urâtă, ceea ce nu aş mai fi crezut că se va întâmpla vreodată. Cu excepţia cimitirului. Din zona comercială unde este sediul firmei, ajung în zona Gării de est, centura pe unde circulă cu un vacarm îngrozitor tirurile-apropo, cred că am spate de târfă, că mă claxonează tiriştii, apoi traversez pasarela- e urâtă şi nu mi-o place-ca să ajung la staţia de tramvai printre beţivi şi ţigani. E ok, pentru că zona e luminată bine iar oamenii ce bântuie pe acolo până acum s-au dovedit paşnici. Îngheţ 20-30 de minute aşteptând tramvaiul, merg cu el două staţii şi ajung într-o altă zonă mai periculoasă, zona Traian. Traianul s-a renovat şi este frumos. S-a pavat toată Piaţa si cele două statui tronează frumos într-un spaţiu larg, aerisit.Pe marginea Pieţei sunt bolţi pline cu flori roşii care, culmea, sunt înflorite chiar şi pe vremea asta. După câte am înţeles, Piaţa Traian s-ar fi vrut deschisă investitorilor pentru amenajarea teraselor, dar, desigur, nu s-au găsit doritori pentru zonă populată în majoritate de ţigani şi benzi de cartier.
Mi-a fost teamă să stau acolo să aştept următorul tramvai ce avea să mă ducă în sfârşit acasă. Vacarm asurzitor, găşti de tineri, lume pestriţă, tramvaie câte cinci trasee de o parte şi de alta, intersecţie, curent, frig şi aşteptare nesfârşită după nenorocitul de 6. Însă, fiind deja întuneric iar un şmecher îşi etala talentele pe un motor gălăgios şi pentru că o gaşcă de tineri începuseră să scoată pe gâtlejuri toată gradina zoologică, iată cine apare! Poliţia Comunitară. Băieţii şi-au făcut datoria şi nu au mai părăsit locul cine ştie până când, că eu trebuia să mai ajung şi acasă. A doua zi i-am văzut din nou la datorie şi culmea, m-am simţit mai mai bine. Ştiam că cineva veghează pentru liniştea şi siguranţa noastră. Am urcat în tramvai şi la mică distanţă am zărit şi o maşină a lor patrulând prin zonă. Toată stima, domnilor!
De săptămâna viitoare sper să se rezolve cu transportul şi să ajung şi eu la serviciu în timp util, calmă şi odihnită.