Fara inspiratie

Vai, câtă lipsă de inspiraţie pot avea uneori! Sunt ceva…! Cum pot trăi fără “forţa creatoare”, fără idei spontane, nici eu nu ştiu. Sunt cea mai seacă fiinţă de pe pamânt. M-am aşezat la calculator -asta de câteva zile- cu intenţia de a mai scrie câte ceva, dar de fiecare dată creierul îmi era gol. Nici măcar evenimentele de peste zi nu eram în stare să le relatez chiar dacă în timpul zilei aveam impresia că am ce spune, pâna ajungeam să o fac,…vâââjjjj, aiurea în neant. Doamne-Doamne, ia-mi puţin din calitătile ce le am şi dă-mi în schimb puţină inspiraţie! Te rooog! Voi vă roadeţi unghiile în timp ce vă gândiţi ce să scrieţi? Eu, da! Ce sindrom este ăsta, ştiţi? Chiar acum o fac. Îmi rod unghiile.

*

Aaaa, am mai spus-o că îmi este tare drag să citesc Histats-ul şi să verific ce se mai caută pe blogul meu. Zilnic, de două-trei ori se caută ‘ Scrisoare de intenţie’, şi tot zilnic ‘Tutankhamon’. Însemnarea asta am vrut să o şterg pentru că nu se potriveşte cu ce am eu pe blog, dar fiindcă am vazut că e atât de căutată, am renunţat. Se pare că este de folos.

Vroiam să zic despre cei ce caută pe Google că au o răbdare de fier, şi din nou mă vait pentru că eu nu am niciun strop, si caută zeci de pagini pentru a găsi ce-i interesează. Chiar mai-nainte căuta cineva ‘despre lene’ şi inevitabil a ajuns şi pe blogul meu-probabil mă caracterizează lenea-la însemnarea ‘Ce bine că nu doare!’ Am dat click să văd cât de mult a avut de căutat şi am dat pagină după pagină, pagină după pagină până am inceput, din nou, să-mi rod unghiile şi nu mai ajungeam la blogul meu. La fiecare pagină imi ziceam: mai asta, mai asta şi simţeam cum mă sfâşie nerăbdarea până când …, offff, am ajuns la pag.37. Doamne, câtă rabdare au unii!

20.10.2007

In abis

M-au distrat grozav comentariile de la insemnarea asta. Va e dor?

A, monday, daca prin absurd mai ajungi pe aici, lasa-mi un semn, o injuratura sa stiu daca ti-ai rupt gatul sarind de la balcon sau nu.

In abis__ psiholog Gabriela Ianculescu

articol din revista Bolero

Poate ca un om nu te marcheaza atat prin prezenta lui in viata ta, cat mai ales prin absenta; prin nonsalanta cu care iti implineste toate sperantele, numai pentru ca intr-un final invariabil si dezolant sa te abandoneze, sa te lase prada demonilor, prada unei eterne vieti fara. Si in acele momente, in care gandurile ti se incurca si ti se infierbanta, asemeni unor serpi incolaciti, nu poti decat sa te asezi intr-un colt al mintii si sa astepti sa treaca furtuna. Sa se faca liniste in universul incomensurabil in care esti, oricum, singurul care tipa. Si, treptat, iti amintesti ca trebuie sa te ridici si sa ajungi si in dimineata aia la serviciu, sa fii un om al muncii opt, zece ore, sa iesi seara la film, sa pleci vinerea la mare, sa iubesti, sa cazi in extaz si in abisuri din nou; iti amintesti, pur si simplu, ca ai o viata de trait, intr-un fel sau altul.